RP: Cum l-ați cunoscut pe Părintele Arsenie și în ce sens v-a influențat viața?
În noaptea dinspre 15 spre 16 iunie 1979, am plecat spre București cu un grup de studenți de la Facultatea de Teologie din Sibiu pentru a ne întâlni cu Părintele Arsenie Boca. Dânsul picta la biserica de la Drăgănescu, unde preot paroh era Părintele Savian (n. n. – Părintele Savian Bunescu). Ajungând în fața Părintelui Arsenie, care era îmbrăcat cu o cămașă albă și avea pe cap un fes alb de lână fină, ne-a primit în grup de doi sau trei sau chiar câte o persoană în funcție de cum doream să vorbim cu dânsul. Dorința mea a fost să îl întreb ce să fac după terminarea Facultății de Teologie. Aveam în față examenul de licență, iar în mintea mea s-a statornicit ideea, încă din primul an de facultate, să urmez studiile postuniversitare de doctorat în București. Pentru că în ultimii ani, 1976-1978, intraseră la doctorat mai puțini studenți de la Sibiu, majoritatea fiind din capitală, doream să întreb dacă aveam șanse sau nu. Auzisem de la tinerii care îl cunoscuseră că Părintele Arsenie este un om clar-văzător care poate să spună cu mult timp înainte ce evenimente se vor petrece în viața ta. În acest sens, doream să știu care va fi parcursul vieții mele după terminarea Facultății de Teologie.
Când l-am văzut pe Părintele Arsenie, prima mea impresie a fost că văd un om cu totul și cu totul aparte. Trăsăturile feței sale, ochii albaștri, fruntea lată, expresivitatea cu care vorbea, precizia cu care rostea cuvintele, hotărârea cu care însoțea fiecare frază te determinau să participi activ și să iei seama la fiecare cuvânt pe care îl spunea. Avea inflexiuni în vorbire, cu accent pe cuvintele pe care voia să le scoată în evidență. Nu puteai să nu participi și să nu fi atent la dialogul pe care îl aveai cu părintele sau la dialogul pe care dânsul îl avea cu celelalte persoane care îl însoțeau uneori. L-am întrebat ce mă preocupa și mi-a răspuns: „Vei intra la doctorat”. A fost o bucurie extraordinară în sufletul meu.
M-a întrebat ce știu să fac pe lângă carte. I-am spus că știu să lucrez pentru că sunt fiu de țăran din județul Mureș, localitatea Ibănești, pe Valea Gurghiului, o localitate frumoasă de țărani români ortodocși, buni creștini, buni patrioți. În comuna noastră nu a fost Colectiv în timpul comunismului, așa că mă ocupam cu agricultura, cu tot ceea ce face un țăran: aratul, săpatul, fânul. Mă pricepeam la tot ce înseamnă o gospodărie și animale. Mai mult decât atât, în perioada în care nu lucram la câmp și eram în vacantă, lucram împreună cu părinții și alți muncitori forestieri la pădure în Munții Gurghiului. Când nu aveam de lucru la pădure, culegeam fructe de pădure, în special zmeură și afine, le duceam la zona de colectare și primeam niște bani. Ne făceam bănuții noștri. Am fost învățat să muncesc, să am și să nu fiu o povară pentru părinți, deși ei nu au considerat niciodată că noi, copiii, am fi o povară pentru ei. Noi am considerat că trebuie să fim activi, așa că i-am spus părintelui că îmi place și să muncesc, și să cosesc, și să fiu cu oile și cu vitele. Mi-a spus: „Bravo! Înseamnă că ești un om complet”.I-am răspuns: „Părintele, nu știu cât de complet sunt sau dacă fac bine ceea ce fac, dar tata mi-a spus că el asta știe să facă și că o să mă învețe meseria lui pentru că cu această meserie nu voi muri de foame”. Este adevărat. Un bun gospodar poate să-și întrețină familia, poate să aibă cele necesare. Părintele m-a mai întrebat: „Vara mai citești?”. I-am spus că da și i-am explicat cum procedam. Îmi luam cu mine la coasă cărțile pe care trebuia să le citesc pentru școală sau care mă pasionau. Dacă eram mai mulți, trăgeam mai tare, ajungeam mai devreme la capătul brazdelor și până terminau și ceilalți mai citeam câteva pagini. La amiaza, când luam masa și oamenii se mai odihneau puțin ca să-și refacă forțele, eu mai citeam câteva pagini. Reușeam să citesc cam 50-60 de pagini la muncă, iar apoi seara, acasă, completam cât mai puteam, având în vedere că eram destul de obosit. Eram foarte bucuros și să muncesc și să fac o lectură plăcută.
Tot în acea zi de iunie 1979, veniseră cu noi niște tineri din Făgăraș, de la Brașov. În grupul acela era și o domnișoară. Părintele m-a întrebat ce doresc să fac. I-am spus că vreau să dau la doctorat. Mi-a spus: „Între timp să te căsătorești”. Eu nu aveam gândul acesta al căsătoriei. Fiind o fire mai retrasă, mi-a venit ideea să urmez viața monahală și să intru în mănăstire. Din această cauză, când Părintele Arsenie mi-a spus să mă căsătoresc, am fost șocat. Dar, văzându-l cum vorbește, am zis că așa voi face. Mi-a spus: „Uite fata aceasta. Să vorbești cu ea și cu ea să te căsătorești”. Nu știam cum o cheamă, cine este, de unde vine, dar plecând, mi-a rămas în minte îndemnul părintelui. Am cunoscut-o pe viitoarea mea soție și mi-am dat seama că are ceva în plus față de ceea ce cunoșteam eu printre tineri și tinere care nu urmau Teologia. Avea preocupări serioase în ceea ce privește cultura teologică. Spre rușinea mea care nu citisem toată Filocalia, ea o citise, iar în cărți își făcuse multe însemnări. Am rămas surprins. Atunci m-am gândit că e bună de preoteasă. Ne-am întâlnit de trei ori. Contabilizând cele trei întâlniri, au însemnat 47 de minute și am hotărât să ne căsătorim. Pot să spun că nu am regretat niciodată. A fost mâna și darul lui Dumnezeu pe care mi l-a oferit prin Părintele Arsenie, pentru că soția m-a ajutat foarte mult în misiunea mea. M-a completat din multe puncte de vedere. A fost și este o gospodină desăvârșită, o bună mamă, o bună soție, o bună preoteasă, care nu a făcut altceva decât să mă stimuleze tot timpul, să mă îndemne să fac numai ce e bine. Nu a fost niciodată extravagantă și nu mi-a cerut lucruri care să creeze probleme, discuții, tensiuni. A fost modestă din toate punctele de vedere și a înțeles că misiunea preotesei este, în primul rând, să fie o bună creștină care să-L facă cunoscut credincioșilor pe Hristos și pe Maica Domnului.
Așa l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Sigur că atunci am avut mai multe discuții, dar am rămas profund marcat de prezența harică pe care o radia. Mi-am spus atunci în taină, în mintea mea, că, dacă l-aș fi întâlnit pe părintele mai demult, probabil că viața mea ar fi fost alta, aș fi trăit altfel până atunci, iar dânsul m-ar fi cunoscut mai bine. Dar mi-am dat seama că m-a cunoscut atunci foarte bine. M-a citit foarte bine. De fapt, gândul acela fusese poate trufaș, în sensul că mă gândeam să îl ascult pe părintele, dar credeam că puteam să îl determin să zică ceea ce credeam eu că ar fi fost bine. Mai târziu am realizat că la părintele nu trebuie să mergi de două ori ca să te întâlnești cu dânsul și să-ți dea o povață. Era suficient să te vadă o dată, să te simtă, să-ți simtă sinceritatea, să-ți citească gândurile, să te privească în ochi, să-ți vadă atitudinea și motivația și să rostească verdictul.
Acesta a fost Părintele Arsenie. Cred că experiența dânsului de până atunci i-a dat posibilitatea de a fi astfel, un om cu un har deosebit. Nu avea timp să discute mult pentru că era urmărit de Securitate. Veneau și foarte mulți oameni, așa că vorbea sintetic, aplecat la cazul fiecăruia, cu exemple din misiunea sa pastorală, din experiența ca preot și duhovnic, ca om inițiat în tainele vieții călugărești, de familie și nu numai. Acesta a fost părintele la începutul cunoașterii noastre. L-am cunoscut în 16 iunie, în ziua de Rusalii, zi care mi-a adus multe bucurii de-a lungul vieții, fiind și ziua în care am avut ocazia de multe ori să mă reîntâlnesc cu părintele.
În 17 iulie am făcut căsătoria civilă în Făgăraș și în 29 iulie căsătoria religioasă în Ibănești. După căsătorie – aceasta fusese o convenție de-a mea cu soția și cu părintele – mi-am luat cărțile pe care trebuia să le parcurg în vederea pregătirii pentru examenul de doctorat și am plecat la mănăstire, iar soția la serviciu. Aceasta a fost luna noastră de miere, cum s-ar zice: eu la mănăstire să citesc, iar ea la serviciu. Am ajuns la examene la București și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat. După câteva luni de la întâlnirea cu Preafericitul Patriarh Iustin Moisescu, la 17 septembrie 1980, am primit un loc de muncă la Administrația patriarhală, la tipografie, în calitate de corector. Am primit casă cu chirie pe Calea Șerban Vodă, într-un imobil care aparținea de parohia Sfântul Spiridon. Acolo am locuit cât timp am stat în București și, între timp, ni s-au născut două fetițe, Oana și Andreea. În 1982 am terminat cursurile de doctorat, urmând să susțin Examenul de Admisibilitate pentru a obține dreptul de a candida la titlul de Doctor în Teologie.
Între timp noi am mai avut bucuria de a ne întâlni. Am primit „undă verde” din partea părintelui de a ne întâlni la Sinaia, unde mergeam uneori la sfârșit de săptămână. Părintele mă primea cu toată dragostea și îmi dădea povețele necesare unei vieți de familie, unui viitor preot și dascăl în teologie. Discuțiile erau diverse, de la probleme cotidiene, până la aspecte de teologie fină, de antropologie, patologie, eshatologie, ceea ce îl pasiona foarte mult. Chiar am discutat cu dânsul cum poate să se nască într-o familie mai mulți copii care să devină sfinți. Aici aducea în discuție familia Sfântului Vasile cel Mare din care au ieșit episcopi, ierarhi, sfinți, călugări. Îl preocupa foarte mult care fusese modul lor de viață, ce poate să schimbe starea păcătoasă a unui om într-o stare harică, nu numai la el ci și la copiii lui. Îl ajută dragostea de Dumnezeu, de Biserică, de cultură? Părintele spunea că lucrurile acestea nu sunt calități numai ale intelectului și că sunt mai multe daruri și haruri care trebuie să se conjuge ca să creeze o personalitate complexă, cum a fost la sfinții capadocieni: Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta a fost o preocupare constantă a părintelui.
Alte întâlniri au fost la Drăgănescu, pentru că era aproape de București. Îmi explica multe lucruri. Pentru că dânsul picta, îl ascultam de jos. Îmi spunea: „Tu stai aici și ascultă ce le răspund oamenilor la întrebările lor”. A fost o adevărată lecție pentru mine. Îmi notam aceste cuvinte, pe care încă le am, iar apoi plecam. Am constatat că Părintele Arsenie a fost un om cu certe calități deoarece am văzut oameni care veniseră să-i mulțumească și să-i spună că lucrurile se întâmplaseră așa cum le spusese inițial. De exemplu, veniseră să vorbească cu părintele doi tineri care erau studenți la București, dar care doreau să emigreze în Occident. Unuia i-a spus că va reuși să ajungă acolo. Nu știu care a fost criteriul și ce a văzut în studentul respectiv, dar celuilalt i-a spus să nu încerce pentru că va fi prins și băgat la închisoare. După un timp, au venit să-l informeze pe părintele că, într-adevăr, unul dintre ei reușise să treacă în Iugoslavia și apoi mai departe în Austria, dar că celălalt fusese prins și închis la penitenciarul din Timișoara. Mi-am dat seama că Părintele Arsenie nu bătea câmpii, nu vorbea numai din dorul de a se auzi vorbind. De multe ori, în timp ce vorbea, îl vedeam participând la bucuria sau necazul oamenilor. Dacă erai atent, puteai să vezi foarte multe. Am cules multă experiență de la părintele în acea perioadă.
În 1983, Părintele Arsenie a venit și a stat timp de o săptămână la noi în București. Atunci am descoperit o altă latură din viața dânsului. La Sinaia nu l-am văzut niciodată cum stătea în chilia sa și ce făcea. L-am văzut cum se purta și cum lucra în atelierul de la Sinaia și pe schela de la Drăgănescu: cu migală și cu foarte multă răbdare. Dacă ceva nu reușea, retușa până când liniile, culoarea, expresivitatea si intensitatea ieșeau cum își dorea dânsul. Avea o răbdare și un duh aparte. Nu lucra cantitativ, ci calitativ. Nu lucra ca să termine odată, ci lucra ca pentru Dumnezeu. Cred că așa a fost dintotdeauna.
Cât a stat la noi, nu am avut un pat pe care să-l oferim părintelui, așa că am adus un pat mare, de student, de la Facultatea de Teologie din București. Când se culca, îi ieșeau picioarele prin grilaje pentru că era mai înalt. Aveam acolo și o bibliotecă pe care reușisem să o încropesc în doi-trei ani. Aveam în jur de 100 de cărți, dintre care de specialitate erau 60-80. Într-o săptămână le-a trecut în revistă, pur și simplu, pe toate. Vedeam că citește și se informează cu o mare acuitate și cu un aplomb extraordinar. Culegea totul, era foarte interesat și de liturgică, și de dogmatică. Era un om informat, căruia nu puteai să-i emiți judecăți de valoare doar pentru că te inspira Dumnezeu. Era și multă muncă. Mi-am adus atunci aminte de Părintele profesor Ică Senior de la Sibiu, care spunea că 1% este har, iar 99% este transpirație. La Părintele Arsenie era multă muncă și o disciplină extraordinară. Citea foarte mult.
Copilele erau micuțe atunci, de un an și de doi ani. Mai rămânea părintele cu ele. Copiii mici mai și plâng, dar dânsul le cânta și le vorbea frumos, le dădea de mâncare, le îngrijea. Cred că părintele ar fi fost o doică excepțională! Știa să se coboare la nivelul copiilor și avea o afecțiune senzațională. Am avut ocazia să fiu și gazdă de sfânt pentru că eu cred cu tărie că Părintele Arsenie este un sfânt. Mi-a făcut această bucurie de a locui la noi datorită faptului că a participat în mod indirect la sfințirea bisericii de la Drăgănescu. Spun cu regret că pictorul care a pictat biserica nu a fost invitat la slujba de sfințire care s-a făcut atunci, în luna octombrie. Dar maicile au fost acolo și au povestit totul: cum a fost, ce s-a zis. Sigur că lumea știa despre dânsul. Părintele nu a fost cunoscut, ci arhicunoscut.
Nu a fost afectat de faptul că nu a fost invitat la sfințirea bisericii pe care a pictat-o?
Eu am rămas chiar surprins. Cred că dânsul trecuse prin multe. Această întâmplare fusese nesemnificativă. Nu a fost părintele scos din Biserică, de cei din Biserică? Să ne uităm doar la dosarul dânsului de la Securitate ca să vedem câte de surse de informare au fost din Biserică, din rândul preoților, călugărilor și al altor gradați. Aceștia l-au turnat pe părintele, dar dânsul a fost pregătit. De fapt, m-a și întrebat atunci când l-am cunoscut pentru prima dată: „Vrei să fii prietenul meu?”. Eu am rămas surprins și m-am bucurat când tocmai Părintele Arsenie mi-a propus să fiu prietenul lui. Am zis: „Da!”,dar dânsul a continuat: „Fii atent! Numele meu te va arde, vei avea de pățit, de suferit pentru că m-ai cunoscut și știi despre Arsenie Boca”. Am răspuns: „Nu-i nimic, părinte”. Am avut atunci așa o bucurie că în sfârșit puteam și eu nu numai să aud și să citesc despre suferință, ci să și sufăr pentru un om cum era dânsul. De aceea nu mi-a fost frică niciodată să fiu prietenul părintelui în aceea perioadă.
Dorind să iau o bursă în străinătate, deși am luat examenul, nu am primit bursa pentru că mi s-a cerut un lucru pe care nu am putut să-l primesc, adică să devin colaborator al Securității. Am vorbit cu părintele, iar cuvântul dânsului a fost: „Capul pe tăietor să-l pui, dar să nu faci treaba asta!”. Așa am făcut. Am fost ales să particip la a șaptea adunare generală a consiliului ecumenic al bisericilor de la Vancouver. Sunt documentele care cred că încă există la Sfântul Sinod. Am fost un doctorand ales să particip din partea Tineretului Ortodox. Între timp,au venit la tipografia unde lucram doi domni. M-au băgat în biroul conducătorului tehnic, de unde i-au scos afară pe toți, și au început să se târguiască cu mine. Le-am spus că nu pot să fac treaba asta. Le-am spus că eu am urmat Teologia ca să fiu preot și dascăl, dar nici de cum să fiu turnător. Nu aș fi putut să-mi pun capul pe pernă pentru că ceva s-ar fi rupt în mine. Mi-au spus să mă hotărăsc și să le dau răspunsul peste două zile. Am fost foarte marcat. Am așteptat să treacă cele două zile și când au revenit, le-am spus: „Nu pot să fac asta. Nu pot să-mi pun capul pe pernă numai la gândul că mi-ați propus treaba asta. Chiar dacă ar fi să sufăr, eu vă spun un lucru: dacă voiam să fiu securist, aș fi lucrat la Securitate și aș fi adus informații și aș fi apărat țara. Eu nu neg importanța Securității pentru serviciul de ocrotire al țării și al patrimoniului. Toate civilizațiile, din toate timpurile și din toate culturile au avut oameni care să-i apare pe cetățeni, dar să torn alți oameni, să văd ce fac, ce vorbesc, ce gândesc, nu stă în caracterul meu”. Prin urmare, nu am plecat la Vancouver. Am dat un examen de bursă pentru Grecia și nici acolo nu am putut să merg. I-am povestit părintelui, iar dânsul mi-a răspuns: „Nu-i nimic. Lasă așa”.
Intrasem în vizorul Securității și viața devenise destul de grea la Alba Iulia. Eram agasat; trebuia să semnez la trei porți, trei prezențe. Una era la Catedrală când mergeam la slujbă, a doua era la biroul Preasfințitului Emilian, unde trebuia să semnez condica funcționarilor, iar a treia era la Părintele consilier Pleșa. M-au pus acolo să fiu închis într-un birou. Părintele Arsenie mi-a spus: „Să nu stai niciodată singur închis într-un birou pentru că pot să-ți facă necaz mare. Acuma sunt mijloace moderne, te gazează și în puțin timp mori fără a ști de ce. Să nu accepți să stai singur”. Acesta a fost motivul pentru care nu am acceptat să stau acolo. S-a făcut o comisie ca să mă bage în Consiliu și să fiu dus la Consistoriu ca să mă caterisească pentru că nu acceptasem. Astfel am ajuns să fiu urmărit de colegii de la Episcopie. De la ora 8 și până la ora 16 trebuiau să raporteze pe oriunde am fost, cu cine am vorbit și ce am făcut. Despre aceste lucruri mi-a spus un domn care venise din armată, iar acum lucra în domeniul financiar, domnul Stănilă. El mi-a spus să fiu foarte atent la ce se întâmplă pentru că eram urmărit. Acest fapt a fost recunoscut mai apoi de anumiți enoriași. După ce făceam Sfânta Proscomidie, mi se spunea să mă dezbrac ca să merg în misiune. Nu mi se dădea o misiune aici aproape, în Alba Iulia, ci la Arieșeni, la 100 km depărtare. Cum aș fi putut să pornesc la 8-9 și să ajung la Arieșeni pe când începea liturghia? Atunci mașinile circulau cu soț sau fără soț, în funcție de numărul de înmatriculare. Nici nu erau mașini cu care să ajung, așa că mergeam în prima parohie și slujeam acolo ca să nu rămân fără Sfânta Liturghie.
Lunea mi se cerea raport despre ce făcusem, dacă slujisem sau nu. Pe urmă, pentru că nu ascultasem, mi s-a luat 5 sau 10% din salariu. Am ajuns în situația de a-i spune părintelui că nu mai suportam. Într-o zi de Rusalii, în 1988, a venit Părintele Arsenie la Alba Iulia. L-am văzut în biserică, am văzut-o și pe Maica Zamfira și până m-am învârtit pe acolo, părintele pur și simplu a dispărut din mulțime. După alte trei zile, am mers la Sinaia și l-am întrebat pe părintele dacă a fost acolo sau dacă mi s-a părut doar. A zis: „Da, am fost să văd unde slujești. Dar să-ți spun, Episcopul Emilian are chip de un adevărat ierarh ortodox”. Era, într-adevăr, impunător, slujea foarte frumos și elegant. Selecta preoți cu voce. Știa să armonizeze totul, ne închinam toți deodată. Trebuia să fim ca într-un spectacol și să facem mișcările cât se poate de perfect. Frumos, din punctul de vedere al coregrafiei și al exprimării actului liturgic.
Părintele mi-a spus să nu plec din Alba Iulia pentru că și aici voi putea face teologie. Ne știind despre ce era vorba,am crezut că se referea la faptul că voi continua să predic, așa cum predicasem atunci în biserică. Meditam, dar nu pe bani, mulți studenți care mergeau la Sibiu sau la București la facultate, dar nu credeam că va fi mai mult de atât. După 1989, s-a înființat spre surprinderea mea o Facultate de Teologie la Alba Iulia, unde am avut ocazia să aduc un aport deosebit. S-a făcut și un Seminar la care am fost primul director, primul dascăl, iar acum sper să fiu și primul pensionar. Deci, sunt multe împliniri pe care le-am avut în legătură cu Părintele Arsenie Boca.
Eu cred că în viață Dumnezeu creează, nu coincidențe cum le numim noi, ci întâlniri cu locurile care ne devin mai apoi comune și dragi. Dumnezeu ne trimite mesaje, imagini, persoane care să ne spună toate aceste lucruri. Oamenii m-au avertizat că aici la Alba va fi greu. Au venit să-mi spună să am foarte multă grijă. După Revoluție au venit la mine chiar și femei care fuseseră folosite de Securitate ca să mă urmărească. În momentul în care ieșeam din catedrală, unele femei mă rugau să le dau voie să vină cu mine în misiune. După 1989 mi-au spus ce făcuseră de fapt și și-au cerut iertare. S-au spovedit public, în fața familiei. Le-am iertat încă dinainte de a-mi spune. Nu mi-au făcut niciodată vreun necaz, dar găsisem microfoane în telefon. Cu toate acestea, pot spune că a fost cea mai frumoasă perioadă a activității mele. Apoi s-au mai născut două fete. În total avem patru fetițe. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, avem cinci nepoți născuți, iar al șaselea trebuie să se nască cât de curând. Suntem împliniți. Toate fetițele sunt căsătorite, au studii universitare și postuniversitare. Sunt realizate, au copii sănătoși până acum. Am gineri credincioși, cu frică de Dumnezeu. Nu sunt vrednic de tot ce au făcut Dumnezeu și Părintele Arsenie pentru mine. A făcut foarte, foarte multe și sunt convins că mai face.
Ne-ați spus că Părintele Arsenie a apărut și a dispărut din catedrală când a mers să vă vadă.
În teologie se vorbește despre starea de levitație. Sfântul Apostol Petru, în momentul în care Hristos venea spre el pe apă, I-a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. „Vino!”, i-a zis Iisus. (Matei 14: 28-29), iar Petru a umblat pe mare. În momentul în care s-a îndoit, a început să se scufunde. Mântuitorul i-a spus: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?. (Matei 14: 31). Citim apoi că au fost multe momente de răpire în duh. Sfântul Apostol Pavel a fost răpit până la al treilea cer. Avem și alte cazuri în patologia noastră răsăriteană și nu numai. Părintele mi-a spus că în momentul în care a participat la slujba de Rusalii de atunci, din 1988, a simțit că s-a înălțat de la sol. Nu înseamnă că a zburat. Sunt convins că picioarele i-au fost pe pământ, dar a fost o înălțare spirituală. Nu spunem de multe ori „Simt că plutesc.”?
Acestea sunt daruri de la Dumnezeu. I-am auzit pe mulți criticându-l pe Părintele Arsenie, deși dânsul a fost un om absolut normal. Sunt foarte multe relatări ale unor oameni care nu l-au cunoscut și care mi se par exagerate. De exemplu, am citit că părintele a fost schingiuit, că a murit omorât de Securitate, că i s-au scos ochii și i s-au smuls unghiile. Eu am fost la înmormântarea părintelui. Când l-am dus în fața altarului sfintei mănăstiri, Măicuța Zamfira a spus să nu-l mișcăm prea tare pentru că i s-au deschis ochii în timpul mișcării. I s-au pus pe ochi monede mai grele, de trei lei, cum erau atunci, ca să i se închidă. Deci am văzut ochii părintelui, dar care erau dați pe spate, cum e la orice mort, nu? Am văzut că unghiile i-au fost la loc când i-am sărutat mâna și când am pus capacul. Așa că nu cred. Nu e adevărat.
Oamenii relatează multe cu lux de amănunte, dar dacă îi întrebi ce au făcut ieri sau alaltăieri, nu știu să-ți spună, dar știu ce s-a întâmplat acum 40-50 de ani. Mi se pare că se și fabulează. Cred că ceea ce se întâmplă acum la Prislop l-ar supăra mult de tot pe părintele. Și eu și Maica Zamfira am fost împotriva acestui acatist și paraclis care i s-au făcut părintelui. Eu am spus dintotdeauna că Biserica trebuie să se pronunțe pentru că ea are autoritatea. Iar un sfânt, dacă e sfânt, nu cere recunoașterea. Dumnezeu știe când vrea să i-o dea. Eu cred că orice sfânt e smerit în viață și după viață, pentru că, dacă se mândrește, nu mai e sfânt. Tot noi, oamenii, suntem cei care încercăm să facem o ierarhizare: acesta e din Moldova, acela e din Ardeal și așa mai departe. Eu cred că Părintele Arsenie este al Bisericii Ortodoxe Române pentru că s-a născut dintr-un tată greco-catolic și o mamă ortodoxă și a fost botezat ortodox. Putem spune că a fost un miracol pentru că putea fi botezat la greco-catolici. Mai apoi, s-a hotărât să urmeze Facultatea de Teologie de la Sibiu unde a întâlnit oameni extraordinari, precum Mitropolitul Nicolae Bălan, care a văzut în Părintele Arsenie pe viitorul mare Părinte Arsenie. E suficient să citim cuvintele minunate pe care le-a scris Părintele Dumitru Stăniloae despre Părintele Arsenie Boca.
Credeți că a fost o relație bună și de prietenie între Părintele Dumitru Stăniloae și Părintele Arsenie Boca?
Eu cred că a fost o relație bună între cei doi părinți, dar Securitatea și-a băgat coada așa cum a făcut-o și în relațiile pe care părintele le-a avut cu Moldova. Dacă citiți documentele de la CNSAS, puteți găsi scrisorile pe care Părintele Cleopa i le-a trimis Părintelui Arsenie, dar și răspunsurile Părintelui Arsenie care nu mai ajungeau niciodată înapoi în Moldova. Apoi toată această ură care s-a iscat cu acei pseudo-călugări, Părintele Arsenie să mă ierte că i-am numit așa. Niște cozi de topor care au vrut să fie mari pentru că nu au fost niciodată. Au văzut un pericol în părintele. Minți bolnave, aș spune eu. Părintele nu a fost niciodată preocupat de așa ceva.
Acum i se pun în gură tot felul de cuvinte pe care nu le-a rostit și tot felul de certuri pe care nu le-a avut. Acestea sunt de neconceput pentru un om care a stat în ascultare timp de 40 de ani. Nici vorbă! Eu chiar i-am propus: „Părinte, ați fi putut face rost de un sfânt antimis, niște veșminte și ați fi putut săvârși o Sfântă Liturghie. De ce nu ați făcut-o?”. Citisem despre mai mulți călugări și preoți care făcuseră liturghie chiar și în închisoare. Sigur că aceștia nu primiseră interdicția de a sluji, așa cum o primise părintele. Dânsul a fost dezbrăcat, bărbierit, i s-au dat bani de costum pentru că nu avea bani nici măcar pentru atât. Așa de bogat a fost Părintele Arsenie Boca! Atunci mi-a răspuns: „Eu nu m-am jucat niciodată cu ascultarea. Cineva a dat-o, iar eu am dus-o până la capăt. Este cine să răspundă”. Acesta a fost Părintele Arsenie.
Au încercat foarte mulți să creeze tensiuni între dânsul și mitropolit și călugări. Au spus că ar fi vorbit păsărește. Nici vorbă! Până și un ateu și un neoprotestant au vorbit frumos despre părintele. Acum lumea se întreabă de ce vorbesc frumos despre el și catolicii. De ce nu vorbesc urât? Explicația lor e că Părintele Arsenie a fost un eretic. Dacă vorbește cineva frumos despre tine și ai avut capacitatea să-l transformi pe omul acela și să-i arăți un Hristos adevărat, înseamnă că ești eretic? Se poate să vorbim așa ceva despre părintele în veacul XXI? Un preot spunea că unui credincios oarecare părintele i-ar fi spus: „Mă, și sfinții mor”. Păi, da. Și sfinții mor. Și cei pe care i-a înviat Iisus Hristos, și fiica lui Iair, și tânărul din Nain, și Lazăr au murit din nou. Când a spus că și sfinții mor, preotul respectiv, care scrie amintiri despre Părintele Arsenie, pune o virgulă și spune: „Asta a spus-o despre dânsul ca să spună că este închipuit, că se credea sfânt”. Una a vorbit și alta au înțeles oamenii. Iată de ce ÎPS Laurențiu și Părintele Episcop Gurie mi-au spus să mă ocup de dosarul de canonizare al părintelui.
Acestea sunt doar câteva crâmpeie. Vă dați seama că în zece ani am petrecut împreună multe ore și zile. Apoi am vorbit și cu maicile de la Sinaia care l-au cunoscut și au locuit cu dânsul la așezământ. Am avut ocazia să parcurg o bună parte din viața părintelui fie direct, fie indirect prin cei care i-au fost foarte aproape și care mi-au relatat lucruri pe care mulți nu le cunosc. Maicile mi-au mai spus că, înainte de a trece la cele veșnice, părintele a fost întrebat cine este persoana pe care o indică pentru a continua să le sfătuiască și să le îndrume pe maici. A ales două persoane, dintre care a zis: „Părintele Simion”. Nu am făcut niciodată caz de lucrul acesta. M-am socotit nevrednic pentru că nu pot eu să cârmuiesc o corabie atât de importantă a cărei cârmaci a fost Părintele Arsenie Boca. Eu sunt doar un vâslaș acolo, mai micuț, dar Domnul le va îndrepta pe toate pentru că ne conduce pe toți Duhul Sfânt și părintele de dincolo. Mă duc adesea la Prislop și mă întorc întotdeauna încărcat. Mă duc singur și vin cu părintele. Niciodată nu am avut vreun regret pentru care să simt durere sau sfâșiere. Toate au fost transformate în bucurie. Dar nu într-o bucurie exaltantă, ci una măsurată, liniștită, care crește, te desăvârșește.
Părintele este în continuare parte din viața dumneavoastră.
Dar nici nu cred că ar putea fi altfel. Cred că așa va fi și dincolo. Abia aștept să ne întâlnim.
Din câte l-ați cunoscut, avea părintele o pravilă?
Când treceam pe acolo, l-am văzut foarte mult rugându-se. Stătea în genunchi până noaptea târziu. Avea. Nu cred că un om cu atâta dar și har nu avea o pravilă. Duhul Sfânt nu vine din nelucrare, ci numai dacă te antrenezi. Eu așa știu. Adică trebuie să ai sudoare și în rugăciune. Trebuie să transpiri, să muncești. Cred că în momentul acela și transpirația și tot ceea ce faci tu este o încărcare. Simți că muncești pentru tine, pentru semenii tăi. Simți că ești util. Nu lâncezești, nu pierzi conținutul ființei umane. Ființa este compusă din partea fizică și spirituală care trebuie să fie într-o continuă mișcare. În momentul în care nu mai miști, nu mai ești ființă. Această mișcare în direcția acumulării energiilor divine înseamnă post, rugăciune, meditație, fapta bună, lucrarea bună pe care o ai, tot ce faci și gândești fiind ca pentru Dumnezeu.
Ați vorbit despre ascultarea totală a părintelui. Credeți că a fost cea mai mare nevoință a sa?
Nu aș putea să spun în ce s-a nevoit părintele mai mult. Cred că cea mai mare nevoință a fost că nu a mai putut să mai slujească. Unui pescar să-i iei undița, unui preot să-i iei Sfântul Altar, mai mare durere ca asta nu poate să fie. Cred că aceasta a fost durerea părintelui. Dacă nu a putut să-L pună pe Hristos în suflet prin Sfintele Taine, a căutat să-L pună în suflet prin pictura și duhovnicia sa, prin exemplu. Exemplele atrag. Nu și-a exprimat niciodată această durere, dar vedeam cu câtă ascultare stătea la sfintele slujbe, cu câtă interiorizare participa. Nu a mai putut să le vorbească oamenilor direct, a fost pur și simplu oprit pentru că se crease în jurul lui o emulație deosebită, care nu era după chipul omului nou pe care îl preconizau alții. Atunci s-a hotărât, vorba lui Ana și Caiafa, ca mai bine să moară un om pentru popor, decât să rătăcească poporul. Așa L-au judecat și pe Iisus Hristos înainte de judecată, la fel a fost și cu Părintele Arsenie. Judecata lui a fost făcută cu mult timp înainte, așa că i-au pus în cârcă tot felul de nelegiuiri. Au spus că e legionar chiar, dacă nu au găsit nimic. E normal să-l ajuți pe păcătos indiferent ce păcat are. Îl ajuți pentru că e om, e după chipul lui Dumnezeu, iar Hristos a venit pentru cei păcătoși. Indiferent că e legionar, republican sau capitalist, indiferent ce orientare are, trebuie să-l ajuți. Acesta e motiv să fii acuzat pentru că ai ajutat oamenii?
Apoi s-a zis că ar fi fost unul care nu a ascultat. Probabil că se refereau la interdicția de a mai sluji care a fost semnată de Preasfințitul Andrei Magieru, care era bolnav și în scaun cu rotile. I s-a spus că nu a organizat bine pangarul. Părintele Arsenie care era as din punctul acesta de vedere? Ca să-i păteze și mai mult onoarea, l-au acuzat că fusese căsătorit. Păi, dacă ar fi fost căsătorit, ar fi putut să scoată rapid actul doveditor, dar nimic de genul nu exista. Au fost mai mulți oameni care l-au găzduit și au avut grijă de dânsul când a fost căutat. Comparația să nu fie socotită forțată, dar citim și în Sfânta Scriptură că atunci când trebuia să fie omorât, și Saul a fost protejat. Când au vrut să-L omoare pe Mântuitorul Iisus Hristos, lui Iosif i s-a spus să o ia pe mamă și pe copil și să fugă în Egipt. Și părintele s-a ferit, iar acum e de vină pentru că a fost protejat. Pe tema căsătoriei l-am întrebat odată: „Părinte, uitați ce am aflat”. Mi-a zis: „Da, mă! Și am copii. Unii sunt mai mari decât mine, iar alții mai mici”. Atunci am aflat că se referea la copiii duhovnicești. Da, a fost părinte duhovnic și îl consider ca un tată extraordinar, un avva autentic, după modelul Patericului.
Alături de mulți alții care au pătimit pentru Hristos, Părintele Arsenie a fost omul exclusiv al românilor. Ar trebui să ne bucurăm de părintele pentru că aduce cinste și lumină Bisericii. Așa cum unii se bucură de veniturile financiare, și noi ar trebui să ne bucurăm de sfințenia părintelui, deși dânsul nu a căutat niciodată așa ceva. Trebuie să facem ordine și între multele cărți apărute care nu sunt ale dânsului, multele vorbe pe care nu le-a spus, mulții așa-ziși ucenici care nici măcar nu l-au cunoscut. Aceasta nu înseamnă că dacă nu l-ai cunoscut, nu poți să vorbești.
Putem să afirmăm că l-am cunoscut într-o oarecare măsură pe părintele doar citindu-i învățăturile și încercând să-l urmăm?
Da. De exemplu, noi nu l-am cunoscut nici pe Sfântul Ioan, nici pe Sfântul Vasile, nici pe Sfântul Ambrozie. Sunt absolut convins că aceștia, la fel ca și părintele, continuă să ni se descopere. E foarte bine să-l fi cunoscut și să poți vorbi dintr-o experiență nemijlocită. Faptul că l-ai cunoscut în trup e un atu în plus, dar nu e un aspect decisiv. Se poate să nu-l fi cunoscut în viață, dar să ai o trăire mai intensă decât cel care l-a cunoscut. Mulți l-au cunoscut personal și nu și-au dat seama ce fel de om era părintele. Chiar am auzit oameni care au spus: „Ce rău îmi pare că nu i-am acordat atenție, deși am avut ocazia să-l cunosc”. Și invers am auzit; oameni care nu l-au cunoscut în trup, dar care sunt extraordinar de aprinși în sensul bun al cuvântului: îl citesc și îl cunosc în duh.
Sunt și oameni care văd lucrarea părintelui în viața lor.
Absolut! Așa este. Nu este un apanaj pentru cei care l-au cunoscut, numai ei să știe și să vorbească. Așa cum nici pentru cei care nu l-au cunoscut nu este o lucrare defensivă sau lipsită de valoare. Nici vorbă! Dimpotrivă! Așa scrie și în Sfânta Scriptură: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11: 27-28). Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20: 29). Nici noi nu L-am văzut pe Dumnezeu niciodată, dar credem în El. Ce-i credința? Definiția ne-o dă Sfântul Apostol Pavel: ni se adeveresc lucruri pe care le nădăjduim, ni se descoperă realități trecute și viitoare. Acestea sunt lucruri absolut importante care fac parte din ceea ce noi numim nădejdea creștină. Aceasta se conjugă cu credința și apoi dragostea le desăvârșește. Cred că părintele așa trebuie privit și nu din perspectiva comerțului care are loc la Prislop și în jurul mănăstirii. Și mass media a greșit cu siguranță mult de tot. Ei au avut nevoie de rating, dar nu au nimic dumnezeiesc în ei.
Credeți că până la urmă se vor liniști lucrurile și că va rămâne o esență?
Sunt convins că se vor liniști pentru că vor obosi și ei la un moment dat, la fel cum vor obosi și oamenii care aleargă după senzațional. Vor continua să meargă la părintele cei care simt efectiv lucrarea părintelui în viața lor, iar aceștia care îl caută cu sinceritate sunt mulți. Sigur că mass media a avut o importanță pentru că i-a făcut o publicitate uluitoare. Dar și altora li s-a făcut publicitate pe posturile de televiziune, dar nu au avut forța Părintelui Arsenie. La fel s-a întâmplat și în timpul vieții sale, chiar dacă atunci nu exista publicitate. De ce spunea Părintele Teofil Părăian că Părintele Arsenie a avut niște daruri speciale? Dacă nu te naști cu ele, nu le poți dobândi nici prin cultură, nici prin altceva. Iar Părintele Serafim Popescu de lângă Alba Iulia spunea: „Am cunoscut părinți duhovnicești cu multe daruri, dar Părintelui Arsenie Dumnezeu i-a dat cu carul”. Nu putem să-l invidiem pe părintele pentru că Dumnezeu i-a dat atât de multe daruri.
Din contră, ziceați că părintele era foarte firesc și avea un comportament foarte normal.
Foarte firesc. Vă dau un alt exemplu din perioada în care a stat la noi: făceam de mâncare ca să mănânce, dar dânsul mai glumea cu noi. Zicea: „Mă, nu-mi dați pentru că sunt flămând și vă mănânc toată mâncarea. Eu sunt un mare mâncău”. Dar era normal, nu un mâncău. Eu așa l-am văzut. M-am apropiat de el, m-am deschis. Nu l-am văzut să tremure, să se gândească ce cuvânt să spună, dacă o fi sau nu bine. Era absolut normal. Mânca, citea, scria, lucra, dădea sfaturi. Mergeam pe munte cu dânsul. La Sinaia, ca să nu fim ascultați de aparate, mergeam pe munte ca să culegem cătină sau bureți. Veneam seara obosiți pentru că făcusem și mișcare, dar și învățasem multe în timpul celor 4-5 ore de drumeție.
Cum trebuie să fi fost să petreceți așa mult timp în prezența părintelui?
Parcă nici nu realizam de multe ori. Lucrurile erau atât de normale și naturale încât așteptam să-mi vorbească sau să mă întrebe și eu să-i spun. Așteptam tot timpul să-mi descrie un copac, o formă de relief, o apă curgătoare. La toate avea o explicație. Despre toate știa să vorbească și să spună la ce folosesc sau de ce sunt așa. Avea interpretări deosebite, frumoase. Era un om practic, dar și cultivat. Nu se limita doar la ceea ce noi numim Teologie. Îl preocupau frumosul, arta, filosofia, psihologia, sociologia, antropologia, medicina. Voia să cunoască omul așa cum este el. A fost judecat de unii pentru că și-a permis să facă în Cărarea Împărăției nudul omului în care descrie intestinele, ficatul, plămânii. Nu există mulaje de genul și în medicină? Cum îl înveți pe student? Dânsul voia să reprezinte cât mai bine corpul uman pentru că există și o mecanică chimică a păcatului. Și păcatul poate să ucidă trupul, așa cum și trupul poate să ucidă sau să ajute sufletul prin formele lui superioare. Există o compatibilitate. Părintele repeta mereu ceea ce noi învățasem că este propoziția condițională în limba greacă: să mănânci ca să trăiești și nu să trăiești ca să mănânci. Acesta a fost principiul părintelui: să ai grijă și de partea materială a corpului, dar și de suflet.
Prin urmare era un om echilibrat.
Foarte echilibrat. Părintele Bodogae spunea că l-a cunoscut pe Părintele Arsenie ca fiind foarte sever cu trupul. Renunța de multe ori la porția de carne de la Internat și purta o îmbrăcăminte destul de sumară, mai ales când era frig. Voia să-și obișnuiască trupul cu foamea, setea, frigul. Nu poți să postești dacă mănânci bine. Nu știu dacă îți mai vine să te rogi la fel de bine. Mai ales că acum mâncărurile de post sunt bune de tot. Dacă am putea să postim mai ales cu postul de păcate ar fi foarte bine.
Cum și-a păstrat părintele firescul având în vedere că a avut atât de multe harisme?
Firescul a fost păstrat și la Mântuitorul Iisus Hristos, iar comparația este valabilă și la sfinții pe care îi citim. La fel au spus și Mântuitorul și Sfântul Ioan Botezătorul: „Am venit, am mâncat cu voi, am băut și oamenii tot nu au crezut”. Adică, firescul îl păstrezi prin faptul că ești firesc, mândria fiind un păcat care te scoate din ceea ce ești tu în mod firesc. Te face să fii anormal în manifestările tale, să te consideri o ființă superioară, detașat de tot ceea ce alții nu pot să facă, dar pe care tu le faci. În momentul în care te porți normal și știi că misiunea ta este să-i ajuți pe ceilalți oameni, nu poți să fii decât normal.
V-a povestit părintele despre experiența din Sfântul Munte Athos?
Mi-a spus de câteva ori.
Este adevărat ce citim în alte cărți? E identic sau sunt exagerări?
Unele sunt deja modificate. Dânsul a mers în Sfântul Munte Athos ca să vadă dacă era bun de călugăr. Pentru aceasta s-a rugat Maicii Sfinte, ca să i-l dea pe cel mai bun viețuitor din Sfântul Munte. I l-a dat pe un călugăr care i-a spus că nu e bun de nimic. Atunci părintele a spus: „Aici trebuie să rămân!”. A rămas la Antipa pentru că i s-a spus că nu e bun de nimic. Când te faci ascultător cum a fost și Mântuitorul, până la moarte, când altul îți spune că nu ești bun de nimic și tu recunoști, dar spui: „Vreau, Doamne, să fiu bun de ceva”, Dumnezeu îți dă mult har ca să reușești. A stat acolo ceva timp, dar când a văzut că se punea problema celui de-Al Doilea Război Mondial, a vrut să fie alături de popor. S-a întors în țară, dându-i Părintelui Stăniloae manuscrisele pe care le-a adus din Athos pentru Filocalia. Astfel a început colaborarea cu Părintele Stăniloae. Și Părintele Arsenie a avut o contribuție importantă în susținerea, tipărirea și punerea în circulație a acestor volume. Într-adevăr, Filocaliile reprezintă pentru viața monahală și nu numai, o experiență duhovnicească pe care nu o întâlnești oriunde și oricum. Sunt părinții Patericului, părinții pustiei și ai marilor lavre care au trăit și au scris despre mântuire nu numai cu mâna, ci și cu propria lor inimă și viață. Se simțea nevoia unei înnoiri în Biserică, iar aceasta putea să vină doar dintr-o înnoire a minții, a vieții noastre. Acest lucru este necesar și acum, chiar dacă avem Filocalia. E necesară o mișcare de înnoire în Biserică. În prezent se simte o reînviere a multor curente de sorginte ezoterică, păgână. Biserica face misiune socială și poate că încă nu e suficient de articulată în a acorda o hrană morală, intelectuală. Nu e destul de aplecată spre tineri și probabil că și confuziile pe care le creează anumite curente la adresa Bisericii o fac mai puțin activă decât ar trebui să fie.
Legat și de tinerii care au murit la clubul Colectiv, cineva a strigat împotriva Bisericii și a fost suficient ca scânteia să se aprindă. Sigur că trebuia să fie vreun preot acolo. Dar, pe de altă parte, dacă Biserica merge, este huiduită, nu este înțeleasă. Cred totuși că există metode și mijloace. De exemplu, când am fost la Paris, am avut ocazia să cunosc bine activitatea Înaltpreasfințitului Iosif. Fiind student, iar apoi ierarh, mergea pe la cei care se drogau și dormeau în cutii de cartoane pe malurile Senei. Le ducea de mâncare, iar apoi avea un dialog cu ei. Mi-am dat seama că numai asta poate să fie misiunea. Văd că nu e nicio problemă că Papa Francisc al Bisericii Catolice este fan de fotbal, că se apropie de toți defavorizații sau că apreciază și muzica rock. E adevărat că nu suntem de acord cu cei care sunt împotriva lui Dumnezeu prin muzica lor, dar putem să-i convertim, să facem ceva bun și din acele mișcări. Eu cred că se poate. Ne trebuie tact și smerenie ca să nu fim aroganți, să nu-i privim pe tineri de sus.
Să ne punem problema așa: „Ce aș face dacă aș fi în locul lui?”. Din fericire pentru tine, ești altceva, dar dacă ai fi tu acolo? Dacă ai dragoste față de ei, poți să-i întorci. Dacă te apropii de ei, poți să-i citești, pentru că și acești oameni au nevoie de ceva, de un echilibru. Eu cred că este o refulare a lor. Trebuie să înțelegi și atonalismul și dodecafonismul în muzică, nu numai opereta și simfonia lui Beethoven. Trăim niște realități paradoxale care trebuiesc înțelese. Cred că aceste realități se schimbă cu așa o viteză și sunt atât de surprinzătoare încât trebuie să fii în pas, să nu-i lași. E mult mai ușor să-i ajuți dacă ești lângă ei, decât dacă ești exclusivist și îi judeci. Trebuie să înțelegi curentul, mersul lumii. Dacă Mântuitorul Iisus Hristos ar fi intrat de Rusalii în Ierusalim în 2015, nu cred că ar fi intrat pe un măgăruș; ar fi găsit un alt fel de locomoție. Prin urmare, trebuie să ne folosim de evoluția științei. Părintele Arsenie spunea că nu știința sau muzica îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, ci faptul că avem prea puțină credință. Eu zic că tot omul este chipul lui Dumnezeu, așa că trebuie să descoperi acea latură de candoare din el. Cred că am ajunge la niște rezultate incredibile. Toată lumea ar fi mulțumită. Oamenii aceia nu sunt niște bezmetici. Există bineînțeles și cazuri patologice, irecuperabile, dar citindu-l pe Dostoievski, ajungi la concluzia că trebuie să încerci până în ultima clipă. Clipa aceasta îi aparține lui Dumnezeu și nici de cum ție. Așadar, dacă e a lui Dumnezeu, trebuie să te străduiești până simți că mai sufli un pic.
Care dintre cărțile publicate de Părintele Arsenie sau despre dânsul și învățăturile sale sunt autentice? Unde găsim învățătura adevărată? Sunt două cărți scrise de părintele și altele nu mai există: Cărarea Împărăției – la care am muncit împreună cu Maica Zamfira și pe care am editat-o – și Cuvinte vii – care sunt scrise de părintele, dar sunt nefinisate. Părintele a lăsat ca acestea să nu fie publicate, dar Preasfințitul Daniil a luat hotărârea de a le publica. A mai intervenit puțin în text pentru că e una când vorbești liber și alta când scrii și ai mai multă grijă față de text, context și mesajul pe care dorești să-l transmiți. Despre părintele a mai publicat Preasfințitul Daniil, iar dânsul are surse credibile și sigure. Cuvintele îi aparțin Părintelui Arsenie, iar citatele sunt de la Sinaia din Sfânta Scriptură și alte cărți pe care părintele le adnota. Își punea diferite agrafe și scria diferite interpretări.
Sunt autentice cărțile cu mărturii?
Mărturiile Securității, da.
Dar cărțile cu mărturiile oamenilor despre ajutorul părintelui în viața lor?
Sunt unii care l-au cunoscut pe părintele, așa că se pot găsi cuvinte pe care le-a spus în structura învățăturii sale de bază. Dar sunt și foarte multe care nu sunt ale părintelui. Dânsul nu a avut timp să scrie pentru că nu a fost lăsat, așa că a fost preocupat de oamenii care l-au asaltat, pur și simplu. Dacă ar fi fost după ei, părintele ar fi trebuit să stea cu oamenii neîntrerupt, 24 din 24 de ore.
Trebuie un sfânt apărat sau trebuie să lăsăm lucrurile să se întâmple de la sine?
Nu trebuie apărat. Eu nu mă simt apărătorul Părintelui Arsenie pentru că Dumnezeu ne apără. Sfânta Scriptură spune: nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi spune (Luca 12: 11) pentru că Dumnezeu vă va da o înțelepciune pe care nimeni nu o va putea contesta. Repet și eu același lucru pe care l-a spus Gamaliel când Sfinții Apostoli Ioan, Iacob și Petru au fost duși în fața Sinedriului: dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5: 38-39). Deci, dacă este de la oameni, Părintele Arsenie va pieri. La fel s-a crezut și în timpul vieții părintelui, că este de la oameni, dar văd că după moarte este din ce în ce mai grandios. Nu spun asta ca să-l apăr, ci pentru că este ceva ce eu consider că este adevărat, faptul că părintele a fost acuzat pe nedrept. Ca teolog, eu Îl apăr pe Dumnezeu, apăr Biserica, apăr sfinții, îmi apăr prietenii, îmi apăr și dușmanii dacă este nevoie. Când nu se spune adevărul despre părintele, îl spun dacă am curajul. Nu cred că fac vreun deserviciu cuiva, ci doar stabilim un criteriu al adevărului. Atât și nimic mai mult.
În ce stadiu este dosarul de canonizare al părintelui?
Eu cred că va fi de durată ca să îi tempereze pe cei care își doresc acest lucru foarte mult. Biserica noastră are acrivie și este bine că o are. Nu știu dacă vom apuca noi canonizarea. Nu știu dacă vrea părintele. Acum va putea spune cineva din nou: „Cine e părintele ca să vrea?”. Nu știu dacă Dumnezeu Își dorește să permită ca părintele să fie canonizat de niște oameni care l-au cunoscut și pedepsit și care încă mai trăiesc. Poate că misiunea lor ar fi prea grea, deși ar putea fi un act de căință.
V-a lăsat părintele vreun cuvânt înainte să moară?
Da. Ne-am întâlnit înainte să moară și cred că am fost, după cum mi-au mărturisit maicile, ultimul dintre cei care l-am cunoscut și care l-am vizitat la Mănăstire la Sinaia, la așezământul unde locuiau dânșii. După ce am discutat cu dânsul, când să ne despărțim, mi-a spus că nu o să ne mai vedem niciodată aici. Am simțit atunci un mare regret în sufletul meu, aproape că am început să plâng, așa că i-am spus: „La cine mai vin să mă sfătuiesc?”. Mi-a spus: „Mă, de acolo de unde mă duc, mai mult am să te ajut”. Și într-adevăr, părintele m-a ajutat mult și continuă să mă ajute.
Ce ar trebui să facem?
Mulți aleargă la mormântul părintelui de la Prislop sau la Mănăstirea Sâmbăta la izvor, la lucruri cel puțin aparent exterioare, dar nu știu câți caută de fapt învățăturile părintelui.
Ceea ce nu s-a spus și aș dori să spun este să trăim cu toată intensitatea învățătura Părintelui Arsenie pentru că este un învățător ortodox după norma sfinților părinți. Cred că nu greșim dacă urmăm cuvintele părintelui care au rămas ca niște axiome din Pateric: „Atât de mult iubește Dumnezeu lumea, încât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu este infinit mai mică decât iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos”. O altă axiomă pe care spus-o părintele și pe care ar trebui să o avem în vedere e: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Prin urmare, trebuie să ne facem ordine în minte pentru că altfel nu se poate face nimic. Legat de studenții care învață cum învață, părintele care era foarte serios cu studiul, zicea: „Cine face curte nu face carte”. Adică nu poți să combini cartea cu multe alte activități. Faci și altele, dar când vrei să faci ceva temeinic, trebuie să te concentrezi foarte serios pe acel lucru.
În ce sens se manifesta seriozitatea părintelui?
În lucrul bine făcut atât cu mâinile, cât și cu sufletul. Cred că repeta atât de mult rugăciunea, până când toată ființa începea să se roage, până simțea că avea un magnet către Dumnezeu.
