Geneza picturii - Arsenie Boca

Puţină introducere

Biserica, clădirea, e un locaş de rugăciune, de slujbe religioase, de lămurire a credinţei pe înţelesul şi trebuinţa credincioşilor.

Bisericile ortodoxe sunt pictate sau zugrăvite, spre deosebire de cele catolice care mai folosesc şi sculptura; iar cele protestante nu folosesc decât numai arhitectura.

Sunt deci trei feluri de arhitecturi după cele trei confesiuni. La obârşie n-a fost decât arhitectura ortodoxă a răsăritului, care a folosit pictura.

Pictura sau mozaicul au rostul de a arăta plastic, pe perete, învăţătura creştină sau chiar istoria mântuirii omului.

Textul Pantocratorului

„Doamne, Doamne, caută din Cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o Dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”.

Via aceasta sunt oamenii; iar în mod special creştinii. Căci textul spune clar: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei ce Mi i-ai dat din lume Mă rog.” Iar aceştia sunt plini de lipsuri, de boli, de sălbăticie şi de micimi sufleteşti. Ş i mulţi îşi dezmint obârşia lor dumnezeiască. Deci „via tânjeşte”.

Pentru această vie, ca să reînvie la destinul ei mai presus de lume se roagă toţi arhiereii în cursul Liturghiei, cu aceste cuvinte: „Doamne, Doamne, ...”

Când creştinul nu-şi confirmă, nu-şi afirmă atât obârşia divină cât şi creşterea sa dumnezeiască şi dincolo de lume, viaţa lui aici tânjeşte. Pictura Pantocratorului îi mai aduce aminte şi de viaţa lui mai presus de lumea de „aici” şi de „acum”.

Funcţia religioasă a picturii

Rostul picturii în biserică tocmai aceasta este de-a atrage, prin însuşirile ei de artă a frumuseţii, ochiul şi interesul omului către problema centrală a mântuirii sale.

Drept aceea ochii Mântuitorului, din locul cel mai înalt, al Pantocratorului, „te văd” în orice punct al bisericii te-ai duce.

Pictura cu posibilităţile ei, vrea să ilustreze prin aceasta, dogma Bisericii, că Dumnezeu „te vede” oriunde te-ai duce sau te-ai ascunde de El, ca să faci rele în voie.

Dacă mâna omenească poate arăta plastic acest fel de vedere, poate că tu, privitorule, vei fi mai atent la faptele tale şi vei ţine seamă că „te vede Dumnezeu”, oriunde, oricând şi din totdeauna.

De aci nu mai e decât un pas până la altă dogma a Bisericii: a atotprezenţei lui Dumnezeu, cum mărturisea sfântul Pavel atenienilor că „În El trăim, ne mişcăm şi suntem”.

Dimensiunile bisericii cresc până la dimensiunile Creaţiei. Natura nu e autonomă ci e creaţia lui Dumnezeu. De asemenea şi omul nu e numai natură sau capătul unei evoluţii, ci e şi fiul lui Dumnezeu, Căruia ne rugăm numindu-L „Tatăl nostru”. Iar „evoluţia” lui tocmai de aci începe şi-i fără de sfârşit. Nicidecum nu se termină totul cu mormântul.

De aceea, „Pantocratorul”, Iisus Hristos, trebuie văzut primul când intri într-o biserică. Pictorii Îl reprezintă mai mare, ca scară de proporţie faţă de restul picturii, nu numai vrând să biruie distanţa ci să-I evidenţieze importanţa.

În bisericile cu turlă urmează zugrăvirea cetelelor îngereşti, adică a creaţiei lumii spirituale, care a precedat creaţia lumii materiale. Turla e o modalitate arhitectonică mai uşor de realizat decât cupola Sfintei Sofii, care oferă cea mai bună „suprafaţă” a Pantocratorului. Tavanul boltit de aci a apropiat Pantocratorul de credincioşi, cât mai mult nu se mai putea.

În istoria artelor avem răsfrânt pe chipul Pantocratorului şi ideologia timpului. Pantocratorul era un suveran sever, chiar încruntat, ca un Împărat de care oamenii să se teamă. Neajunsul era că pierdea tinereţea cea veşnică de pe chip, ca de pildă la Ravena.

S-a întâmplat şi cazul invers, ca în vremea romantismului, când chipul Domnului Hristos devenea chipul unui bărbat frumos, asemenea oamenilor, fără adâncimea divină.

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia şi etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etinicul şi clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renaşterii chiar a pus preţ pe această etinicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul şi cu naţionalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al geamănului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniţi deja. Operă de mare valoare cu subiect religios.

Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toţi oamenii să-şi recunoască în El chipul lor de obârşie, chipul devenirii lor în eternitate. Grea temă şi poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen, dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam la creaţie.

Teologia icoanelor

Despre această „vedere” a Pantocratorului se pot spune mult mai multe lucruri. Cine s-ar hotărî să ia în serios această vedere a lui Dumnezeu, egală cu atotprezenţa Lui la toate nivelele existenţei şi la toate formele timpului sau a subunităţilor sale, îşi poate sfinţi viaţa prin ostenele şi stăruinţă, răbdare şi cunoştinţă poate „evolua” de la chip la „asemănare”. Aceasta-i continuitatea de conştiinţă a atotprezenţei lui Dumnezeu.

„Asemănarea” - aceasta caută pictorul să o arate ca notă comună pe toate chipurile sfinţilor cu toată diversitatea numelor şi neamului lor. Fiecare sfânt e altcineva, dar toţi au o asemănare, într-o mai mică sau mai mare măsură cu Cel ce-L aveau conştient, în centrul smeritei lor rugăciuni şi atenţii. Toate icoanele sfinţilor au ceva real din cel reprezentat, pentru că aveau în ei Cel atotprezent, Care le dăruia sfinţenia asemănării.

• 
• 
• 
• 
• 
• 

Click pentru galerie foto - Biserica de la Drăgănescu

Maica Domnului

Cea mai mare asemănare cu Domnul Hristos o are Maica Domnului. E şi de la sine înţeles. Ea L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu între oameni şi ca Om adevărat şi ca Fiu „al omului”. Prin sfânt sufletul ei a trecut sabia durerii la răstignirea Fiului ei.

Chipul Maicii Domnului e al doilea ca mărime, după Pantocrator. Dacă „locul” Pantocratorului e în „Cerimea” bisericii şi a creaţiei, locul Maicii Domnului e în Conca Altarului bisericii văzute, locul Liturghiei, a jertfei celei de-a pururi pe pământ.

• Istoria mântuirii omului începe în altar.
• E prevestită de prooroci;
• E anunţată de îngeri;
• E pre-rânduită de „Cel Vechiu de zile, Care făcu pe om”, şi Care pentru noi oamenii, s-a făcut Om şi Fiu al Maicii Domnului Care cheamă pe oameni, Sus, de unde vine El, mai presus de fire, dar şi din braţele Maicii Domnului, din iubirea de oameni, aprinsă până la Jertfă.

Jertfa cea de-a pururi

Aceasta-i nota esenţială a acestui „Prunc”: istoria dragostei lui Dumnezeu Tatăl, care-şi trimite Fiul în lume să aprindă şi între oameni focul dragostei de Dumnezeu şi întreolaltă şi să ne descopere la toţi, limpede, că toţi oamenii suntem fiii Aceluiaş Părinte. Evreilor nu le-a făcut această descoperire. De atunci, „Iubirea”, definiţia lui Dumnezeu, e mereu pe cruce, în agonie, până la sfârşitul istoriei, cum scrie Pascal.

Ideia aceasta, a Iubirii ca Jertfă, e motivul compoziţiei plastice a unui moment din sfânta Liturghie: a prefacerii sfintelor daruri de pe altar în Trupul şi Sângele Mântuitorului, pentru viaţă şi mântuirea lumii (credincioşilor) precum Însuşi a rânduit.

Prevăzând furtunile istoriei ne-a întărit pe noi prin descoperirea asistenţei Sale personale în toate valurile şi bântuielile vieţii pământeşti.

„Iată Eu cu voi sunt - Trup şi Sânge - în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. E un alt mod, mai concret, al atotprezenţei lui Dumnezeu în creaţie.

Liturghia reprezentată prevede arhiereii de cei dintâi, din Ierusalim, sfântul Iacob, de la autorii de Liturghii din veacul de aur, arhierei mărturisitori din epoca iconoclasmului, ai altor neamuri, printre care şi unii de pe pământul nostru.

Jertfa cea de-a pururi mai ţine lumea. Când oamenii vor împiedica-o să se mai săvârşească vine sfârşitul, dar până la ultimul om, care să se mântuiască, se va săvârşi această Jertfă.

Evangheliştii

Printre altele picture are ca rost principal arătarea plastică a vieţii Mântuitorului şi a descoperirii Sale. Lămureşte şi arată pe limba artei ceea ce cărţile, începând cu Evangheliile şi evangheliştii, spun pe calea cuvântului.

De aceea evangheliştii ocupă aci locul al treilea al reprezentărilor plastice. Ei sunt primii patru martori ai Adevărului în jurul Pantocratorului. „Dacă s-ar fi scris toate câte a spus şi făcut Iisus - scrie evanghelistul Ioan - cred că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris”. Şi cărţile se scriu de atunci încoace în flux continuu şi în progresie geometrică şi bune şi rele. Cărţile vor fi şi ele martore pentru cei ce le-au scris.

Ereticii

E bine să prezicem aci că sunt şi „Hristoşi mincinoşi” după cum Însuţi ne-a prevenit, Pe ce-i cunoaştem? Este cineva meşter în falsuri, care se va arăta mai către urmă. Îi cunoaştem pe aceea că toţi hristoşii mincinoşi nu sunt fiii Tatălui, întrucât nu-şi lasă adepţii să spună sau să se roage cu rugăciunea „Tatăl nostru”; nu sunt fiii Maicii Domnului, întrucât spun rele de Maica Domnului; nu-i lasă să-şi facă semnul Crucii, că-i unealtă de ocară; nu-i nici icoană care să-L arate, că aceasta ar fi „chipuri cioplite”, idoli; nu-i nici întemeietorul Bisericii, întrucât „ei” sunt biserică, apăruţi ca ciupercile după Reformă (cca. 2000 în U.S.A., 1000 în Franţa) şi prolifică în progresie, neavând nici unii vechimea primei Cincizecimi a Pogorârii Sfântului Duh, ziua întemeirii Bisericii creştine.

Deci ereticii, sectarii, nu mai sunt creştini, au căzut din creştinism.

Primul eretic a fost Cerint, în veacul apostolic, pe care l-a combătut sfântul evanghelist Ioan. Altul, însemnat, Arie, şi lepădat de Biserică la Sinodul I ecumenic. Apare în pictură de două ori.

Ereticii au fost cauza principală a covocării Sinoadelor ecumenice pentru stabilirea dogmatică a doctrine creştine. Au fost şi ierarhi eretici; de pildă Nestorie, condamnat de Sinodul din Efes, la 431, cum arată reprezentarea Maicii Domnului din stânga tâmplei.

O explicaţie iconografică

Cu acest prilej e nimerit să arătăm că zugrăvirea unei biserici ţine seama de o dispoziţie iconografică devenită tradiţie; precum şi arhitectura deasemenea ţine seama de un canon al construcţiei, oricât de simplificat ar fi, după posibilităţile locale ale credincioşilor.

Şi aci un deviz prevede ce să se picteze pe fiecare formă arhitectonică. Astfel în stânga tâmplei se pictează Maica Domnului în slavă, cu Pruncul în braţe înconjurată de doi ierarhi sau un ierarh şi un evanghelist, de obicei Ioan evanghelistul, în grija căruia a fost încredinţată de Domnul Hristos, de pe Cruce.

Iar în dreapta tâmplei Domnul Hristos, Dreptul Judecător, înconjurat de sfântul Ioan Botezătorul şi de Maica Domnului, care intervine pentru iertarea sufletelor.

Până încă nu erau desenate aceste teme, Părintele Bunescu punea întrebarea:

• - Şi cum arăţi pe Domnul Hristos ca Judecător?
• - Îmbrăcat arhiereu, cu mitră pe cap, cu Evanghelie în stânga şi binecuvântând.
• - Dar de aci nu rezultă că e Judecător.
• - Bine, atunci să-L arătăm că judecă un suflet la judecata particulară; iar compoziţia va avea două registre, unul mai mare sus şi altul, la o scară mai mică jos.
• - Aşa da.
• - Dar treaba rezolvată aşa deschide o altă problemă: că toate compoziţiile următoare vor cere şi ele două registre, astfel nu mai avem unitate în tratarea picturii. Problema unităţii de scară într-o pictură bisericească e de stabilit de la bun început pentru reuşita picturii, iar aci apare, oarecum, o abatere de la scară, aşa cum e ea rezolvată până acum.
• - O rezolvi cum ştii, dar Dreptul Judecător să-L arăţi Judecător.
• - Mă leg şi la o atare inovaţie, dar totuşi pe baza unei nemulţumiri mărturisite de profesorul nostru Nae Popescu, de la cursurile de iconografie bisericească. El nu era deloc mulţumit „că în registrele superioare ale unei arhitecturi bisericeşti se reprezintă scene cu personagii multe, deci mărunte ca scară, şi ca urmare departe de ochiul privitorului şi pierzându-şi claritatea şi chiar importanţa. Iar în registrul de jos, cel mai aproape de ochi să pui sfinţi în mărimea naturală sau şi mai mari, înşiraţi ca soldaţii, fără nici o mişcare sau compoziţie”. Acestea mi le aduc bine aminte. Dar mai urmează ceva: adaosul acestui nou registru oricum, mărunt, la cel al sfinţilor, va lungi foarte mult timpul de lucru. La asta ce ziceţi? Şi făcând părintele o fugă sumară asupra picturii de până aci, repede s-a decis şi pentru lungirea timpului de lucru.
• – Să fie şi aşa!

Şi a fost, ba şi mai mult, pentru că însuşi registrul sfinţilor a fost mişcat de statica obişnuită şi sfinţii implicaţi într-o temă dinamică. Criteriul cu aprecierea picturii la „metrul pătrat” a mai căpătat o lovitură de graţie şi lăsat să caracterizeze doar un cap pătrat, dar să nu aprecieze o lucrare de artă.

Caracterul general al acestei picturi mai e unul, rezultat tot dintr-o discuţie la cuţite, anume o tonalitate foarte deschisă a picturii şi a unei armonii calde. Tot din neprevăzut s-au realizat şi acestea, dar totuşi dintr-o incidenţă.

Se lucra la bolta central la Botezul Domnului. Şi vine Părintele Bunescu cu graba:

• - Da, când termini D-ta pictura?
• - Când ziceţi.
• - Ei, lasă gluma; e vorba, cu ce te-alegi d-ta lucrând aşa încet? (Mai pusese aceeaşi problemă şi inpectorul de teren al Departamentului.)
• - Ce să fac, mă silesc să lucrez măcar aşa de bine cât sunt în stare, astfel e „fuşerai”, şi nu se cuvine nicăieri, da-ncă-n biserică.
• - Totuşi e prea încet şi-s supărat.
• - Dar scrie în Noul Testament: „Orice lucraţi, lucraţi ca pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni!” Ştergeţi jos de-acolo şi iau bidineaua.
• - Bine, bine, dar cine-ţi plăteşte?
• - Cel Căruia îi lucrez îmi va şi plăti. El mi-a dat talantul şi-mi va da şi plata. (Mai păţisem figura şi la angajarea ca pictor la Patriarhie. Părintele Preda mă caracteriza bine: are talent, n-are randament).
• - M-oi sili să găsesc o metodă mai grăbită de lucru.

Ce să suprim? Observ că pe draperia sfântului Ioan Botezătorul încă nu trasasem liniatura cu negru şi rămăsese locul ei albul zidului. Deodată mi-a sărit în memorie liniatura cu alb de pe ceramica veche grecească. Ce frumos are desenul cu alb. Graba: nu mai pierd vremea cu liniatura draperiilor în negru; rămâne albul zidului. Deci prima întâlnire cu arta străveche a Eladei. Noutatea nu s-a oprit aci. Pictorul venea de la Patriarhie cu noutăţile picturii în email, pe fond şi liniatură de aur. Encloazoneurile. Frumuseţea a biruit graba. Aşa că în loc să câştig timp m-am trezit lungindu-l dar ridicând neaşteptat valoarea lucrului. Nimeni n-a mai zis nimic.

De la această eliminare a negrului a rezultat luminozitatea neaşteptată şi reuşită a picturii. Negrul nu transformă vopselele în culoare ci le întunecă, le trage la pământ. Albul le uşurează, iar aurul le spiritualizează, pentru ca prinde lumina naturală care aprinde totul.

Aceste două întâmplări explică de ce această pictură a durat 15 ani.

A mai fost şi a treia întâmplare.

Părintele paroh tot nu renunţase dintru adânc la graba pusă la încercare. Se termina pictura, dar cam dispărea de pe perete. Se chiar stabilea recepţia ei, când, deodată îmi spune alarmant:

• - Dar unde-i pictura Părinte pictor?
• - Unde să fie? pe perete, uite-o! Şi luai o gumă moale de bellearte pentru cărbune şi ştersei fumul de pe un pătrat mic de pe zid şi apăru pictura aproape cum o făcusem.
• - Şi ce ne facem?
• - Ştergem fumul!; cu miez e pâine şi cu gumă!

Vedeam eu că se afumă pictura, dar tăceam; ştiind că şi o patină naturală poate adăuga la urmă, la frumuseţea ei.

Deci încă un şantier de lucru neprevăzut, schele, oameni; iar în altar obligat Părintele Bunescu să şteargă personal cu guma fumul. Avea rău de înălţime. Dar numai aşa a înţeles să păstreze cum trebuie pictura bisercii de fumul lumânărilor. Am adaos şi o cămăruţă pentru lumânări cu ventilaţie asigurată şi scoaterea afară a fumului.

Totuşi pictura a trebuit reîmprospătată mult mai mult decăt simple accente de lumină. Fumul lumânărilor avea petromolul care era uns şi atenuase culorile.

Totuşi patina a ajutat armoniei.

Sinaia,
Părintele ARSENIE BOCA